Ultima găselniţă: campania exagerată la nişte produse caracterizate ca fiind 100% româneşti. Cică IvaTherm…

Therm?! Cam cât de românesc e “thermenul” ăsta? Sau s-a pierdut DEX-ul prin praful aşternut pe limba română şi “termal” s-a topit în negură? Dar să nu ne oprim doar aici. Compania bate apa în piuă cu cât de româneşti sunt produsele, asta fiind mândria lor. Păi a dracu’ mândrie dacă PRIMA limbă inscripţionată pe ambalajele lor este franceza (intenţionat am stat în farmacie câteva minute bune şi m-am binoclat prin raftul cu muuulte produse ivath…). Sau aici gata, s-a oprit cu mândria de a fi român?

Mie personal îmi sună fals şi deja mă seacă să văd peste tot exagerarea asta cu românescul produselor. Scrieţi fratilor în română, să se vadă că sunt româneşti. Luaţi mă exemplu de la Gerovital, Farmec sau Bioten. Româneşti tată, româneşti. Şi nu le e jenă să scrie “Lapte demachiant” sau “Tonic hidratant” sau “Cremă hidratantă delicată” în română.

Nu mă pronunţ referitor la calitatea minunăţiilor de la ivatherm, însă sincer…. la cât de ipocriţi mi se par, nici nu le-aş încerca. Rămân la cele trei menţionate mai sus, care aplicate în ordinea corectă mi-au tratat în vreo 3 zile o alergie atât de severă încât îmi venea să-mi zdrobesc faţa de pereţi. Şi acum am pielea de pe moacă mai fină ca a unui cur de bebe. Na.

Aaaaaaa, dar era să uit cel mai important aspect !!!! Să vedem, a citit sau a ghicit cineva unde sunt fabricate aceste produse atât de 100% româneşti? Vă zic eu oricum: MADE IN FRANCE ! Româneşti, huh? :)

Gata, am răbufnit. Şi îmi pare sincer rău că online-ul românesc se scaldă într-un ocean crescând de aroganţă.

Ne mai “citim” :)

UPDATE: rectific: se pare că nu compania se bate cu pumnii în piept, ci efectiv aşa s-a scris pe diverse bloguri, twitter etc despre produse, ajungând să li se ofere o altă imagine decât cea reală.

Am poftă să scriu ceva subiectiv, ceva ce e pur din punctul meu de vedere, o imagine proprie, să mă exprim aşa. Subiectul a fost delicios, dar acum e fad: “chestii” de atunci şi “chestii” de azi.

Ideea mi-a venit ieri, în timp ce studiam raftul cu sticksuri din Auchan. Ca o babă ce se respectă, m-au năpădit, din nou, amintirile copilariei si liceului, cu bune, cu rele, dar mai ales cu gusturile lor…

Cu gustul grisinelor cu susan de la Croco, mari, prăjite numa’ bine, cu o cantitate potrivită de sare şi susan, delicioase de-a dreptul. De multe ori ajungeau să fie singura masă de prânz pe care o luam, dar eram mulţumită. Mai erau şi ceva sticksuri turceşti, tot aşa cu susan şi sare, foarte bune, dar parcă nu la fel ca şi Croco. Iar ieri… ieri mi-am luat cu poftă o punguliţă timidă de sticksuri cu susan, evident de la Croco. Ajung acasă, desfac pachetelul, adulmec… mmm, miroase destul de bine… scot un beţişor şi încep să-l ronţăi. Dezamăgirea care m-a cuprins a fost cruntă. Nu tu sare, susanul abia pârcălit, per total un cocktail fără gram de gust. Probabil două grăunţe de sare ar fi dat un cu totul alt sens grisinei, însă “reţeta” nouă se pare că este un eşec. Şi îmi pare rău, deoarece constat că tot mai multe produse româneşti care odinioara îmi încântau gusturile acum sunt fie dispărute, fie nu mai au nici un gram de gust.

Am să continui cu un fel de “vechi şi nou”, poate reuşesc să vă aduc şi vouă aminte de ceea ce v-a încantat pe voi de-a lungul copilariei şi adolescenţei.

Bomboanele. Încă salivez după bomboanele alea roz cu dunguliţe sidefate, ce se găseau la alimentară în borcane mari mari, alături de alte borcane cu bomboane cu lapte sau cu praf de cacao. Dacă norocul era mare nimeream să aibă şi caramele, iar atunci era festin. Nu de puţine ori ne adunam în curtea blocului, ne număram bănuţii primiţi de la părinţi şi mergeam cu toţii să ne cumpărăm bomboane “de toate felurile”. Mai greu era cu ajunsul la tejghea, că eram doar cât nişte  boabe de piper, însă tanti de la alimentară era obişnuită cu prichindei, aşa că ne dădea de îndată bomboane din toate sortimentele. Bine, cele mai hazliu la mâncat erau cele cu praf de cacao. Nici nu vă puteţi da seama cât eram de murdari pe faţă. Reuşeam să întindem cacaoa aia până în păr, pe urechi, pe gât, ce sa mai, pe toata faţa. Iar expresia părinţilor când ne vedeau era nepreţuită :)) Dar a trecut şi vremea acelor bomboane. În ziua de azi magazinele abundă în imitaţii tot mai nereuşite a celor cu cacao, a celor cu lapte şi a caramelelor. Am încercat din fiecare… şi nu aş mai încerca din nou. Gustul a fost amar, nicidecum dulce. Iar cele cu fructe mie mi se par a fi doar nişte sticle colorate, cu tot felul de creme şi invenţii noi. Singurele bomboane care au gustul celor din copilărie sunt produse de Carrefour şi sunt copia fidelă a biluţelor (noi le ziceam “căcăreze de oaie” :)) ) sfărâmicioase cu cacao, cu unt şi cu smântână. Le recomand, o punguliţă e în jur de 1 leu şi sunt delicioase.

Batoanele. Cele unse cu miere erau preferatele mele din şcoala primară şi generală. Atâta erau de bune încât coada de la “aprozar” era formată dintr-un procent de 90% din copii şcolii unde am învăţat. Da, era aproape şi aveam timp să dăm o fugă în pauze. Ce îmi plăcea mie era că niciodată nu rămâneau fără batoane, pentru fiecare copil ajungeau, indiferent că se cumpărau câte una, două sau chiar trei bucăţi de căciulă. Şi tot timpul erau proaspete… şi lipicioase. Dar când simţeai gustul pufos şi dulce al batonului cui îi mai păsa de lipici? În fond era miere, nu era nimic nesănătos. Din păcate au trecut anii, iar odata cu ei au dispărut din peisaj şi vestitele batoane. Am încercat să mai caut, dar fără succes. Am găsit diverse invenţii coapte şi unse cu ceva ce aduce a apă cu zahăr, lipicioase din cale afară, însă fără nici un gust. Iar aluatul era atât de bine făcut încât după vreo oră puteai să faci cornul fărâme fără să te chinui şi să îl dai la porumbei. Păcat. Mie mi-e dor de batoanele de odinioară şi de mirosul în care învăluiau magazinul. Dar a trecut…

* ţin să precizez că nu e vorba de batoane de ciocolată sau susan cu miere sau alte feluri de batoane actuale. Erau ca şi cornurile, copturi din aluat, făcute la brutărie.

Îngheţata. Eeeiii, aici e o poveste mai delicată. În orăşelul meu nu erau decât 3 feluri (nu sortimente) de îngheţată şi o singură tonetă. Îngheţata la coş şi îngheţata Polar. Cea de la tonetă avea un singur gust, era roz şi era delicioasă. Problema apărea însă la felul napolitanei în care era pusă: era la 50 de bani şi la 3 lei (leii cu valoarea de pe vremea când încă se stătea la raţie) . Prea puţini îşi permiteau cea la 3 lei, aşadar era un lux primit odată la 2-3 duminici. Însă cea la coşuleţ era mai ieftină şi ne permiteam să cumpărăm ceva mai des. Bine, că dezastrul legat de înmuierea coşului şi cursul îngheţatei pe haine era iminent era partea a doua. În timp ne-am învăţat să o mâncăm astfel încât să nu mai risipim bunătate de dulce pe hăinuţe. Nu de alta, dar nici ai noştri parcă nu aveau chef să stea toată ziua cu spinarea aplecată la spălat de haine… care haine puteau fi scutite de pete atunci când la alimentară aduceau îngheţata Polar. Ca un pachet de unt, cu un urs desenat pe el, era îngheţata cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cu toate că la vârste foarte mici ai mei îmi furnizau deliciul puţin topit (am avut o perioadă in care doctorii preferau să mă supradozeze cu injecţii pentru cică raceală), după ce am mai crescut am putut să savurez polarul netopit, aşa cum era el, direct de la congelator. Gustul… angelic! În ziua de azi am văzut şi gustat ceva tentative de a readuce gustul polarului, cea mai reuşită fiind ceva îngheţată de la Napolact (din păcate nu-i reţin numele). Iar cele de la cornet… ei bine eu mă feresc de ele ca dracu’ de tămâie. Mie personal mi se face greaţă de la crema aia fadă, mult prea umflată şi turnată în exces în cornetele uscate. Nici cornetele nu mai sunt ce au fost. Alea de demult, cu toate că erau subţiri, aveau şi gust bun. Astea de acuma seamănă mai mult cu un carton ondulat…

Grisinele. Sunt convinsă că majoritatea vă aduceţi aminte de cele doua tipuri de grisine: în pungi de hârtie cu dunguliţe roz şi cu dunguliţe gri. Nu mai reţin diferenţa dintre ele, sincer, dar ce pot să spun e că, deşi erau tari ca naiba, erau foaaaaarte bune şi foaaaarte apreciate în rândul copiilor. Şi în ziua de azi văd diverse tipuri de grisine, mulţi încercând să imite grisina ceauşistă. Am luat şi am gustat din mai multe sortimente, în speranţa găsirii gustului pierdut, însă eşecul a fost din nou, ca în cazul Croco, mare. În afară de nişte rahaturi lipsite de cel mai elementar ingredient – SAREA – nu găseşti nimic de haznă cu numele de “grisină”. Şi mă refer la cele produse de români, nu la fiţele aduse de pe la spaghetari.

Fosfarinul. No, aici e mai ciudată niţel treaba, deoarece fosfarinul ăsta se vindea doar în farmacie şi provenea de la o fabrică de medicamente :)) Ciudat, aşa-i? Dar era bun. Se vindea în farmacie doar de aia că era singurul loc în care cei de la fabrică îşi puteau desface produsele. În fine, ideea e că fosfarinul ăla era un praf fin dulce, asemănător cu cacaoa amestecată cu zahăr, dar foarte foarte fin. Din nou, dezastru la capitolul mâncat. Dacă suflai puţin mai tare aveai toate şansele să îţi umpli toată faţa şi şi pe cei din jur cu fosfarin. Repet, era foarte fin. Dezastrul era chiar mai mare ca în cazul bomboanelor cu cacao, deoarece dacă acolo ne mânjeam doar pe cap, aici reuşeam cu succes să umplem şi hainele cu praful maroniu. Ignorăm sfada primită de la părinţi… Din păcate această amintire dulce a rămas… o amintire. Nu am mai găsit fosfarin, nici nu ştiu dacă se mai prepară(din câte am înţeles cam fiecare fabrică de medicamente putea să producă acest praf), iar dacă se mai prepară, habar n-am pe unde. Daca ştiţi voi ceva, anunţaţi-mă…

Mentosanele. Ce îmi plăcea când primeam de la tati câte un fişic de ăla cu mentosane, învelite în hârtie. Partea preferată era să desfac ambalajul şi de abia după aceea să îmi aleg din pacheţel mentosana preferată (toate erau la fel, dar ochii mei de copil o vedea pe fiecare altfel). Gustul era mentolat şi foarte bun, iar praful ăla de pe ele nu se împrăştia în toate colţurile, cum se întâmplă acum cu pseudo-mentosanele ambalate în tot felul de pungi. Astea de azi după ce că îs foarte fărâmicioase nu aduc nici măcar a un 10% cu mentosanele alea de demult.

Bifcorul. Unii aveau Cico-ul, noi aveam Brifcor-ul. Adică în oraş la mine nu era decât Brifcor şi foaaarte rar Pepsi-Cola (dar ăla era Pepsi, nu poşirca din ziua de azi). Deci sucul ăla gălbui, în sticluţele mici şi ondulate, cred că era cel mai bun suc pe care l-am băut (în afară de sucul de soc făcut de mami acasă :D ). Şi zilele trecute am băut Brifcor de la Giusto. No, eu o reproducere mai mizerabilă decât aia nu am văzut. Arsurile la stomac  au fost crunte, asta pe lângă gustul prost ce îl poate avea licoarea în sine. Ce pot să zic sigur e că nu are nimic în comun (în afară de nume) cu comunistul Brifcor.

Sifonul cu sirop. Asta era o treabă mai locală, să zic aşa (probabil o fi fost şi altundeva, dar nu am de unde să ştiu). Locală în sensul că nu era magazin, nu era firmuliţă, ci doar doi bătrânei care aveau o maşinărie ciudată şi sticle cu sirop făcut în casă. Şi o tarabă micuţă. De acolo ne cumpăram  câte un pahar de sifon cu sirop. Era ieftin şi foarte foarte foarte bun. Şi rece. Au apărut apoi dozatoarele TEC şi toată lumea era călare pe ele. Dar noi tot la cei doi bătrânei ne astâmpăram setea, atât de dragul pentru ei cât şi pentru bunătatea licorii. Dar între timp s-au stins, noi uitându-ne trist către taraba închisă, pe care scria cu roşu pe alb “Sifon cu sirop”…

Ei, cam atât, cam astea sunt amintirile mele de moment. Posibil să fi ratat vreo câteva produse, însă astea asigur mi-au marcat amintirile legate de gusturi. Ce regret eu este faptul că multe firme româneşti din ziua de azi încearcă să copieze reţetele produselor de odinioară, rezultatele fiind de cele mai multe ori dezastruoase. Păcat este că se folosesc de numele vechi şi de amintirile fiecăruia pentru a-l atrage şi pentru a-l face să le cumpere porcăriile. Ştiu că e o simplă strategie de marketing, însă aş prefera ca produsul ăla să aducă măcar cât de cât cu cel de atunci, că identic este clar că nu va fi. Reţetele vechi sunt probabil de mult uitate sau pierdute prin straturi groase de praf.

Şi e păcat…

* ce aş vrea să menţionez este că toate remarcile de mai sus sunt spuse din punct de vedere personal, aşadar este posibil ca ceea ce mie mi se pare rău altora să li se pară bun.

“Bun venit la Orange.”

- 5 minute de tra-la-la şi oferte care NU MĂ INTERESEAZĂ. Dacă vreau oferte, le caut special. În fine, e jobul lor …

“Pentru limba română apăsaţi tasta 1. Pentru … apăsaţi tasta 2. Pentru X apăsaţi tasta 3.”

- se apasă tasta 3, deoarece X-ul mă durea cel mai tare…

“Dacă doriţi să faceţi X sunaţi la serviciul clienţi, 411.”

- toată chestia asta după câteva minute bune de butonat labirintul Oranj… SERVICIUL CLIENŢI… :))

Eu nu îţi scriu pentru că… nu îţi scriu. Dar ideea personajului tău e singura care îmi permite să aştern pe o coală imaginară lista dorinţelor mele. Da, sunt materiale. Nimic spiritual, în afară de pasiunea pentru ceea ce se poate face cu ele.

Vreau să aştern dorinţele sub forma unei scrisori către tine, ca să nu pară căzuta din senin, trântită pe blog sub formă de cuvinte fără sens. Simpla ta existenţă în gândul multora dă un alt sens imaginarului, permiţându-ne să aberăm în voie.

Aşadar, din desaga ta aş vrea pentru mine să iasă:

“Să fie imagine…”

AF-S DX Nikkor 10-24mm f/3.5-4.5G ED

AF-S Nikkor 200-400mm f/4G ED VR II

AF Nikkor 50mm f/1.4D

Nikon 70-300mm f/4.5-5.6 AF-S VR

Cireaşa de pe tort: AF-S Nikkor 600mm f/aG ED VR

“Să fie lumină…”

Nikon R1C1 Commander Kit

Nikon SB-700

“Să fie creaţie…”

Kit Photoflex SK-SF300243UR

Pro Line Apollo 300 Creative Kit

Pro Line Apollo 300 Kit

“Să fie altceva…”

Kata KT VA-500-3

National Geographic NG 5737

National Geographic NG 5162

Oare… am cerut prea mult? :))))

Cu drag,

Cami

* mulţumesc Sinpro Plus pentru gama extrem de vastă de produse pe care o propun spre vânzare.

Nu mai întind vorba (nu la genul ăsta de post :) ). Filmul recomandat să reajungă pe monitoarele/ecranele voastre este:

Sin City.

Prea multe nu are rost să spun. Cred că distribuţia impresionantă, scenariul superb şi cei trei “demenţi” care au realizat/regizat filmul (Frank Miller, Robert Rodriguez şi nelipsitul Quentin Tarantino) spun totul.

Re-vizionare plăcută (eu sigur am avut :) ).

P.S. Ce oferă un credit în plus filmului este faptul că Frodo (Elijah Wood) îşi ia bătaie pentru toată trilogia LOTR, mai exact pentru cât a fost de “lame” ca şi stăpân al cătuşei :))

Câteva detalii: obiectivul respectiv este cel mai mare obiectiv produs de Sigma şi, conform unor “zvonuri”, ar fi şi cel mai mare obiectiv pentru aparatele SLR din lume. Cântăreşte 16 kg şi necesită propriul trepied. Detalii… :)

Întrebare: cum montezi obiectivul pe aparat? Roteşti obiectivul… sau roteşti body-ul? :))

* întrebarea nu e neapărat serioasă, deci nu vă apucaţi să-mi săriţi în coaste.

** nu bag mâna în foc că totuşi ar fi cel mai mare obiectiv, însă e imens.

*** dacă vă interesează, AICI este un articol interesant despre câteva obiective din lume. Cele mai excentrice, spun ei :)

Mă gândeam dacă să vă povestesc cum m-au “chinuit” doctorii de la spital sau cum am petrecut weekend-ul. “Chinuitul” fiind destul de groaznic şi cu urmări de durată (încă mă dor toate :D ), nu vreau să mi-l mai amintesc degrabă. Aşa că rămân la versiunea “Jurnal de weekend”, cu toate că nu prea mă pricep la a descrie în cuvinte o drumeţie :)

Am primit o invitaţie, dacă pot să-i zic aşa, de a vizita o bucăţică din munţii Retezat. Întâi mi-a venit să râd (eh, aveam eu motivele mele, ascunse :)) ), dar după aceea am început să tresalt de bucurie şi de nerăbdare. Nu mai fusesem în Retezat, însă auzisem numai de bine şi de frumos. Acum invitaţia fiind acceptată, trebuia stabilit şi traseul…

Ce a fost dificil a fost să alegem pe care variantă urcăm şi de unde, deoarece escaladarea trebuia să înceapă de abia duminică şi se sfârşea… tot duminică. Scurt, foarte scurt chiar. Dar o călătorie la munte va fi oricând binevenită, chiar dacă e pentru câteva secunde. Revenind la plan, am ales să pornim sâmbătă pe undeva înainte de prânz, să căutăm căbănuţele pentru cazare şi să ne învârtim pe acolo până a doua zi.

Zis şi făcut. Făcut bagaje, hrănit Focussaahhh cu multă benzină, pus bagaje înăuntru, pus pătură pentru orice eventualitate, pus un cort şi nişte saci de dormit, pentru orice altă eventualitate, cumpărat vreo 2 kile de mere, apă, două Milka şi… atât. Drum bun. Până în Caransebes, unde m-am pierdut de două ori. Dar nu-i nimic, m-am descurcat şi fără indicatoarele lipsă :)    Aş sări peste partea cu restul drumului, însă încă râd când îmi aduc aminte momentul în care trebuia să virez de pe drumul principal către dreapta, la Clopotiva (de ce acolo, încă nu ştiu. Oricum, satul respectiv s-a dovedit a fi o mare eroare. Noroc că  era o zi în care m-am declarat descurcăreaţă). După cum ziceam, şosea bună, liberă, întinsă, eu cu niscai viteză (trebuia să recuperez pierdutul în Caransebes, da?), când aud o voce: “Parcă văd că treci cu 120 pe lângă intersecţie şi o ratăm.” Eu, ca o femeie în toată regula, neg: “Da’ de unde, cum să trec, doar o văd, nu-s chioară. Trebuie să scrie mare pe indicatoare.” Şi “hi hi hi“, şi “ha ha ha” şi dusă-i intersecţia. Am văzut aşa, ca în reluare, cum rămâne în urma mea grupul imens de indicatoare. Şi am mai văzut şi cum se face tot mai mică strada pe care urma să virez. Frână, abs, parcare, asigurare, întoarcere ca la raliu şi intrat pe drumul bun. S-a rezolvat uşor, nu? Aşa ziceam şi eu, nu înţeleg de ce s-a făcut atâta caz…

Am găsit într-un foarte târziu şi cabanele unde trebuia să ne cazăm. Simple, curate, într-un stil mai vechi şi izolate celelalte locuri de cazare cu tente de snobism. Fiind de abia ora 15, am decis să facem o plimbare prin zonă până la cină. Plimbarea respectivă mi-a deschis puţin mai bine ochii legat de cât de repede se lasă întunericul la munte. Nu pot să neg faptul că un şuvoi subţire de răcoare îmi masă cu repeziciune şira spinării în timp ce coboram cu pas alert spre cabană, printre zgomote de animale sălbatice. Tot ce îmi doream era să nu ajung subiect de ProTv (ştiţi voi, alea cu “turişti idioţi au rămas pe la mama supărării pe căi necunoscute ale munţilor”). Bine, nici chiar aşa, că eram doar la câţiva zeci de metri de cabană şi cu doi dulăi imenşi ca şi însoţitori. Dar ideea tot rămânea…

Ajunşi la cabană se simţea deja un miros delicios de tocăniţă. Cina a fost perfectă şi relaxantă. Se cerea însă o plimbare prin jur, ca să se aşeze mâncarea. Aşa că eu cu Nikon am stat muuuulte minute sub lună şi stele, singuri, încercând să imortalizăm liniştea nopţii. Pentru prima oară după multă vreme m-am simţit bine…

Somnul a fost mai dulce decât mi-aş fi putut imagina, ceea ce a făcut trezirea la ora 6 extrem de uşoară. Vioaie şi nerăbdătoare ţopăiam prin cameră în aşteptarea aventurii. Dar mai întâi duşul, îmbrăcatul cât mai gros cu putinţă, bagajele şi micul dejun. Care mic dejun a fost “ca la mama acasă”, adică foarte bun şi consistent. Ne-am luat rămas bun de la gazde şi am pornit înspre parc.

Drumul până la parc a fost foarte bun, liber şi plin de serpentine, făcând condusul o adevărată plăcere. Îmi doream de ceva vreme să pot conduce mai repede decât de obicei (nu spun cu cât :D ) pe un astfel de drum. Am avut ocazia şi sunt mulţumită. Focussaahh se ţine superb pe şosea, doar atâta am de zis la adresa ei…

Însă fericirea drumului s-a terminat la bariera care ne anunţa că intrăm pe domeniul parcului. Am plătit biletele de vizitare, am preluat informaţii importante legate de starea drumului şi rută, am mulţumit frumos şi drum bun în continuare. Ok, am să tai partea cu “bun”, deoarece a fost destul de rău, cu porţiuni în care aveam senzaţia că am intrat deja pe traseul montan. După vreo oră jumate am ajuns la capăt, pe la 1633 metri altitudine, dacă reţin eu bine. Focu’, obosită, adormi sub coamele munţilor.

Se anunţa o zi superbă, cu nori dar şi cu soare. Presimţeam că avea să fie frumos. Aşadar rucsacul în spinare, căciula pe cap, mănuşile trase pe mâini şi urcuş plăcut.

Traseu: Poiana Pelegii -> Lacul Bucura. Durată traseu: 2 ore. Acceptabil şi suficient pentru cât aveam la dispoziţie.

Nu o să mă apuc să descriu la detaliu cum a fost urcuşul, de altfel nu foarte uşor, cu izvoare, multe pietre ude, cu zăpadă, prăpăstii şi culmi înalte. Însă am să povestesc despre clipe întregi în care stăteam nemişcată, savurând în linişte peisajele superbe. Îmi plimbam privirea peste creste învelite în mantii de nori, la poalele cărora tronau brazi falnici şi pietre colorate. Eram destul de mulţumită, deoarece îmi dorisem mai mult nori decât senin. Şi i-am primit din plin.

Traseul era excelent marcat, riscul de a te pierde fiind aproape inexistent. Am trecut de porţiunea cu pădure, în faţă deschizându-se un urcuş destul de abrupt, printre tufe mici, pietre mari şi iarbă uscată. Oricât de comod ar fi putut fi urcatul pe varianta cu iarbă, am preferat-o pe cea cu pietre din două motive:

1. bocancii mei au mici scăpări în condiţii de umezeală şi gheaţă. Mai pe scurt, alunecă de vai şi-amar dacă prind o bucăţică de gheaţă. Încă îmi vine să-i urez “multă  sănătate” (NU) la tanti de la Orizo, când mi-a spus că sunt bocanci de iarnă (pe vreme uscată sunt extraordinari). În fine, cât de curând remediez şi problema bocancilor…

2. al doilea motiv e un mix între capacitatea  bună a bocancilor de a se “lipi” pe piatră uscată şi plăcerea mea de a sălta de pe bolovan pe bolovan. Aş fi vrut să spun că m-am mişcat precum o capră neagră, însă rămân la o exprimare mai drăguţă şi mai pufoasă, aşadar am fost “ca un iepuraş” :))

Urcuşul ăsta a ţinut cam vreo două culmi, la a treia deja intrând într-un strat de zăpadă din ce în ce mai gros. Protecţia tufişurilor nu mai era, obrajii începând să-mi fie brăzdaţi de biciuşte de vânt. Mi-am tras mănuşile peste degete (deh, aveam mănuşi şmechere, cu/fără degete), am strâns fâşul în jurul gâtului şi am pornit mai departe. Urmăream cu atenţie un set de urme, rămânând tot timpul în alertă. Primul set nu ridica nici o problemă: urme de om şi urme de animal însoţind mereu urmele de om. Al doilea set de urme mi-a atras atenţia. La ceva depărtare de primul set, erau doar urme mari de animal, cu gheare, şi mult mai mari decât palma mea. Probabil altcineva s-ar fi speriat, s-ar fi intors, nu ştiu. Dar eu am zâmbit, în sinea mea oarecum dorindu-mi să văd ce a putut lăsa urmele acelea imense (răspunsul nu era greu de ghicit, în condiţiile în care traseul parcurs era jumătate din Calea Lupului).

UPDATE: studiind puţin urmele de lup constat că ceea ce am văzut eu, deşi seamănă foarte bine cu lupul, sunt urme de câine. Caracteristici: formă mai rotundă decât la lup şi urme dispuse în zig-zag, adeseori haotic, ceea ce nu e specific pentru lup. M-am lămurit :) SFÂRŞIT UPDATE

Am ajuns şi la Bucura. O stare de spirit perfectă. Doar şuieratul vântului şi norii mişcându-se cu repeziciune. Zăpada îmi cuprindea gleznele şi atârna greoi de pantaloni, iar buzele şi obrajii îmi ardeau sub furia vântului.  Am fixat trepiedul în omăt şi am început să privesc peisajul prin lentila obiectivului. Mulţumeam în gând muntelui pentru tot ce mi-a oferit privirii.

Am coborât la lac, unde am stat zeci de minute aproape nemişcată, încercand să îmi scufund amintirile negre în apa îngheţată. Nu îmi păsa de frig sau de zgomotele din jur. Îmi doream să pot rămâne acolo, să nu mai trebuiască să mă întorc deloc. Dar fiind obişnuită cu faptul ca dorinţele nu se împlinesc, mi-am luat rucsacul şi am pornit către coborâre.

Am trimis o sărutare crestelor înzăpezite şi am mângâiat încă o dată cu privirea coamele.

Coborarea a fost mai rapidă, însă genunchiul meu drept ceda tot mai tare, umplându-mi trupul de durere. Am ignorat-o, fericită fiind ca am putut ajunge în acel loc minunat, chiar dacă pentru puţin timp. Şi jos era tot mai senin…

Am regăsit-o şi pe Focussaahh, încălzită de razele amiezii. Ne-am odihnit oasele bătrâne pentru vreo oră şi apoi am plecat. Din nou mă îndreptam spre oraş, spre cotidian, spre gri. Zâmbetul îmi pierise de mult de pe buze, ramânând îngheţat undeva în munţi, printre norii de voal, în oglinda Bucurei…

* poze mai sunt şi pe fb

Mai jos print-screen şi comentarii la fiecare încercuire:

* “Cluj-Napoca. Alba Iulia a găzduit...“ - păi ori e Albă ori e Cluj. Amândouă garantez că nu pot fi împreună. Nu în acelaşi loc/judeţ.

* “s-a impus [...] la [...] Open 16-35, secţiunea standard duetul [...]” , în combinaţie cu “aceştia din urmă s-au clasat [...] la Open 16-35 ani, secţiunea latino“ - apoi eu am făcut dans sportiv câţiva ani buni, însă tot nu ştiu să se fi combinat cele două categorii. Sunt la fel de diferite una de alta precum albul de negru. Ori e una, ori e alta, dar amândouă la un loc nu. Iar ca şi exprimare, ideal ar fi fost să se facă o legătură între cele două categorii, dacă într-adevăr a fost vorba doar de o impunere la standard şi de o intrare în finală la latino.

* “duetul” – Dex-ul e prost sau Dex-ul e prost. Sau eu retardo şi nu ştiam că la competiţiile de dans sportiv perechile (aceasta este exprimarea corectă pentru acest sport) cântă. Da, DUET se referă la, citez: “ansamblu de doi cântăreţi care cântă împreună o compoziţie muzicală”. Sau, citez: “formaţie vocală de doi interpreţi”. Sau… şi pot să mai citez mult şi bine, că toate definiţiile vor spune acelaşi lucru: duet se foloseşte în cazul în care două persoane CÂNTĂ împreună ceva. Şi la dans sportiv se cântă, nu zic nu, dar aia e treaba formaţiilor invitate sau a cântăreţilor diverselor melodii puse de DJ.

* “a ratat de puţin intrarea” – oricât de mult aş săpa prin regulile gramaticii limbii române nu pot să găsesc o explicaţie pentru tâmpenia de aici. Tâmpenie spus cu indulgenţă :) . Probabil că aşa se exprimă X-ulescu prin cartierul său, însă pragul dintre “pe maidan” şi “biroul de la redacţie” ar fi trebuit să fi fost trecut în momentul postării.

* “clasîndu-se” – în alte momente aş fi zis că na, treacă-meargă, o fi încurcat tastele (cu toate că sunt la foarte mare depărtare unele de altele). Însă la câte “vrăbiuţe” s-au scapat în “articol” până acum, mi se pare doar o altă greşeală gramaticală stupidă. Î din i în mijlocul cuvintelor a fost înlocuit cu  din a cam de pe când eram eu în generală. Şi acum am 27 de ani…

Cam atât. Probabil în altă zi aş fi rămas doar cu un râs nebun după ce aş fi citit minunea. Însă când se observă lejer 5 erori pe care ca şi jurnalist nu ţi le permiţi, atunci nu degeaba îmi permit să încadrez minunea ca fiind “articol” cu ghilimele. Fără ghilimele ar însemna să introduc în aceeaşi troacă un articol bun cu o porcărie. Şi îmi mai permit să spun că majoritatea dobitocilor sau dobitoacelor au impresia că sunt maaaari jurnalişti. Greşit. Punct.

Şi ca şi bonus, că era sa uit, un jurnalist bun nu se va semna cu “R.I.” la sfârşit de articol. Pentru exemplificări recomand reviste de cultură generală, nu CanCan sau Click :)

… Sad Anime … (recomand şi melodia)

Clinchetele cristaline ale melodiei îmi aplecau pleoapele, lăsându-mi ochii pe jumătate deschişi. Pierduţi şi goi, căpruiul lor odată vesel devenind un gri adânc. O şuviţă se desprinde de sub căştile puţin prea mari, înconjurându-mi obrajii. Încep să cad în visare, într-o nouă călătorie în lumea imaginaţiei mele…

O lume înaltă, sus de tot. O lume fără cald şi fără frig, fără sărăcie şi fără averi. O lume în care să cânte voci dulci de îngeraşi şi clinchete de clopoţei. Să simt cum mi se prind în păr fulgi albi căzuţi din aripile lor. Să îmi învălui trupul într-o mantie de nori, răsfăţându-mă în aburul imaculat, iar mai apoi să fac din puful lor aşternut. Vreau să îmi aşez sufletul obosit  pe patul alb, să cad într-o altă visare.

Răsuflu greoi şi chinuit, aproape fiecare mişcare de piept finalizându-se cu un suspin. Las timpul să se scurgă, numărând clipele după bătaia inimii mele. Clipele încep să treacă tot mai greu… şi mai greu… şi mai greu… abia le mai aud, într-un ecou îndepărtat. Braţul îmi cade moale pe lângă pat. Mă întorc pe o parte şi cu degetele încep să trasez contururi invizibile pe podeaua de nori. Mintea-mi pierdută se opreşte la o carte…

Deschid coperta. Pagini goale se răsfoiesc cu iuţeala. Sunt confuză… Colile sunt albe, însă mii de cuvinte plutesc în jurul meu, şoptite de mii de voci. Apuc să le descifrez… sunt eu. Sunt cei 27 de ani ai mei, de la inconştient la conştient, de la fericire la tristeţe, de la zâmbet la lacrimi. Deodată toate cad, formând grămezi înalte, în culori de frunze moarte. Scutur fulguşori de îngeri peste ele, îngheţându-le în timp.

Păşesc desculţă peste pulbere de stele, schimbând veştmântul norilor cu sărutul aştrilor. Umerii îmi sunt greoi şi simt ceva cum lasă urme în spatele meu. Mă întorc… nu e nimic. Doar o linişte perfectă în lumina nouă a nopţii. Las în urmă paradisul plin de îngeri şi mă îndrept spre Univers. Raze reci de lună îmi împletesc codiţe de argint şi îmi dau veştmânt de gheaţă. Nu simt frig, nu simt nimic. Simt doar un gust dulceag şi un parfum subtil de crini.

Plec mai departe. Mă îndepărtez de lumină, de stele şi de îngeri. Umerii devin din ce în ce mai greoi şi mă apasă. Încă aud melodia aceea tristă, acel clinchet de clopoţei şi acel surâs dulce de copil. Surâd şi eu, rămâne în amintirea mea. Însă acum plec mai departe, spre nicăieri.

Mă uit înapoi, căutând cu disperare motivul umerilor grei. Aud ceva foşnind. Oare să fie…? Nu, nu are cum. Nu pentru mine. Şi totuşi, am trecut prin paradis, fruntea mi-a fost sărutată de îngeri şi corpul îmbrăţişat de aripi albe. Se prea poate…

Zâmbet dulce amărui pune stăpânire pe buzele-mi reci. Îmi întorc înainte privirea şi păşesc pe întunericul rece. Foşnetul ce mă însoţeşte devine un cântec al existenţei mele, ale noilor mele poveri. Îmi cuprind în palme rănile creşterii lor. Încă dor şi încă sângerează. În jurul meu ninge. Ninge de la mine, lacrimile îngheţându-mi şi desprinzându-se de pe obrajii palizi.

Iar eu… Eu pornesc mai departe, târându-mi cu greu aripile mari şi negre, către necunoscut…

* sursă poză

Prima înghiţitură…. ochi mari cât China, obraji înflăcăraţi şi degetele încleştate. Arde!! Soarele meu, de parcă iarna nu venise la ruşi… După aceea am lăsat gustul puternic să îmi prindă creierul într-un vals nebun, până l-au ameţit de tot. Aşa că m-am trezit stând la rând la Cinema City, pe nepusă masă, neştiind la care film să merg. Voiam Saw, dar până la urmă am ajuns la Due Date.

Prin urmare mulţumesc neamurilor mele ruseşti că au creat vodca şi că au inventat o metodă atât de elegantă de a o introduce în organism. Atâta de bine nu am mai râs la un film de când s-au făcut Ice Age şi Grown Ups.

A, da, eu urăsc vodca. Nici alcoolul în general nu prea îmi place. Pur şi simplu voiam o cafea. O altfel de cafea…

Atât. Mă gândeam că vreţi să ştiţi :))