Ieri văzut Azi

No, şi dac-am lipsit puţin ce? :))

Am poftă să scriu ceva subiectiv, ceva ce e pur din punctul meu de vedere, o imagine proprie, să mă exprim aşa. Subiectul a fost delicios, dar acum e fad: “chestii” de atunci şi “chestii” de azi.

Ideea mi-a venit ieri, în timp ce studiam raftul cu sticksuri din Auchan. Ca o babă ce se respectă, m-au năpădit, din nou, amintirile copilariei si liceului, cu bune, cu rele, dar mai ales cu gusturile lor…

Cu gustul grisinelor cu susan de la Croco, mari, prăjite numa’ bine, cu o cantitate potrivită de sare şi susan, delicioase de-a dreptul. De multe ori ajungeau să fie singura masă de prânz pe care o luam, dar eram mulţumită. Mai erau şi ceva sticksuri turceşti, tot aşa cu susan şi sare, foarte bune, dar parcă nu la fel ca şi Croco. Iar ieri… ieri mi-am luat cu poftă o punguliţă timidă de sticksuri cu susan, evident de la Croco. Ajung acasă, desfac pachetelul, adulmec… mmm, miroase destul de bine… scot un beţişor şi încep să-l ronţăi. Dezamăgirea care m-a cuprins a fost cruntă. Nu tu sare, susanul abia pârcălit, per total un cocktail fără gram de gust. Probabil două grăunţe de sare ar fi dat un cu totul alt sens grisinei, însă “reţeta” nouă se pare că este un eşec. Şi îmi pare rău, deoarece constat că tot mai multe produse româneşti care odinioara îmi încântau gusturile acum sunt fie dispărute, fie nu mai au nici un gram de gust.

Am să continui cu un fel de “vechi şi nou”, poate reuşesc să vă aduc şi vouă aminte de ceea ce v-a încantat pe voi de-a lungul copilariei şi adolescenţei.

Bomboanele. Încă salivez după bomboanele alea roz cu dunguliţe sidefate, ce se găseau la alimentară în borcane mari mari, alături de alte borcane cu bomboane cu lapte sau cu praf de cacao. Dacă norocul era mare nimeream să aibă şi caramele, iar atunci era festin. Nu de puţine ori ne adunam în curtea blocului, ne număram bănuţii primiţi de la părinţi şi mergeam cu toţii să ne cumpărăm bomboane “de toate felurile”. Mai greu era cu ajunsul la tejghea, că eram doar cât nişte  boabe de piper, însă tanti de la alimentară era obişnuită cu prichindei, aşa că ne dădea de îndată bomboane din toate sortimentele. Bine, cele mai hazliu la mâncat erau cele cu praf de cacao. Nici nu vă puteţi da seama cât eram de murdari pe faţă. Reuşeam să întindem cacaoa aia până în păr, pe urechi, pe gât, ce sa mai, pe toata faţa. Iar expresia părinţilor când ne vedeau era nepreţuită :)) Dar a trecut şi vremea acelor bomboane. În ziua de azi magazinele abundă în imitaţii tot mai nereuşite a celor cu cacao, a celor cu lapte şi a caramelelor. Am încercat din fiecare… şi nu aş mai încerca din nou. Gustul a fost amar, nicidecum dulce. Iar cele cu fructe mie mi se par a fi doar nişte sticle colorate, cu tot felul de creme şi invenţii noi. Singurele bomboane care au gustul celor din copilărie sunt produse de Carrefour şi sunt copia fidelă a biluţelor (noi le ziceam “căcăreze de oaie” :)) ) sfărâmicioase cu cacao, cu unt şi cu smântână. Le recomand, o punguliţă e în jur de 1 leu şi sunt delicioase.

Batoanele. Cele unse cu miere erau preferatele mele din şcoala primară şi generală. Atâta erau de bune încât coada de la “aprozar” era formată dintr-un procent de 90% din copii şcolii unde am învăţat. Da, era aproape şi aveam timp să dăm o fugă în pauze. Ce îmi plăcea mie era că niciodată nu rămâneau fără batoane, pentru fiecare copil ajungeau, indiferent că se cumpărau câte una, două sau chiar trei bucăţi de căciulă. Şi tot timpul erau proaspete… şi lipicioase. Dar când simţeai gustul pufos şi dulce al batonului cui îi mai păsa de lipici? În fond era miere, nu era nimic nesănătos. Din păcate au trecut anii, iar odata cu ei au dispărut din peisaj şi vestitele batoane. Am încercat să mai caut, dar fără succes. Am găsit diverse invenţii coapte şi unse cu ceva ce aduce a apă cu zahăr, lipicioase din cale afară, însă fără nici un gust. Iar aluatul era atât de bine făcut încât după vreo oră puteai să faci cornul fărâme fără să te chinui şi să îl dai la porumbei. Păcat. Mie mi-e dor de batoanele de odinioară şi de mirosul în care învăluiau magazinul. Dar a trecut…

* ţin să precizez că nu e vorba de batoane de ciocolată sau susan cu miere sau alte feluri de batoane actuale. Erau ca şi cornurile, copturi din aluat, făcute la brutărie.

Îngheţata. Eeeiii, aici e o poveste mai delicată. În orăşelul meu nu erau decât 3 feluri (nu sortimente) de îngheţată şi o singură tonetă. Îngheţata la coş şi îngheţata Polar. Cea de la tonetă avea un singur gust, era roz şi era delicioasă. Problema apărea însă la felul napolitanei în care era pusă: era la 50 de bani şi la 3 lei (leii cu valoarea de pe vremea când încă se stătea la raţie) . Prea puţini îşi permiteau cea la 3 lei, aşadar era un lux primit odată la 2-3 duminici. Însă cea la coşuleţ era mai ieftină şi ne permiteam să cumpărăm ceva mai des. Bine, că dezastrul legat de înmuierea coşului şi cursul îngheţatei pe haine era iminent era partea a doua. În timp ne-am învăţat să o mâncăm astfel încât să nu mai risipim bunătate de dulce pe hăinuţe. Nu de alta, dar nici ai noştri parcă nu aveau chef să stea toată ziua cu spinarea aplecată la spălat de haine… care haine puteau fi scutite de pete atunci când la alimentară aduceau îngheţata Polar. Ca un pachet de unt, cu un urs desenat pe el, era îngheţata cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cu toate că la vârste foarte mici ai mei îmi furnizau deliciul puţin topit (am avut o perioadă in care doctorii preferau să mă supradozeze cu injecţii pentru cică raceală), după ce am mai crescut am putut să savurez polarul netopit, aşa cum era el, direct de la congelator. Gustul… angelic! În ziua de azi am văzut şi gustat ceva tentative de a readuce gustul polarului, cea mai reuşită fiind ceva îngheţată de la Napolact (din păcate nu-i reţin numele). Iar cele de la cornet… ei bine eu mă feresc de ele ca dracu’ de tămâie. Mie personal mi se face greaţă de la crema aia fadă, mult prea umflată şi turnată în exces în cornetele uscate. Nici cornetele nu mai sunt ce au fost. Alea de demult, cu toate că erau subţiri, aveau şi gust bun. Astea de acuma seamănă mai mult cu un carton ondulat…

Grisinele. Sunt convinsă că majoritatea vă aduceţi aminte de cele doua tipuri de grisine: în pungi de hârtie cu dunguliţe roz şi cu dunguliţe gri. Nu mai reţin diferenţa dintre ele, sincer, dar ce pot să spun e că, deşi erau tari ca naiba, erau foaaaaarte bune şi foaaaarte apreciate în rândul copiilor. Şi în ziua de azi văd diverse tipuri de grisine, mulţi încercând să imite grisina ceauşistă. Am luat şi am gustat din mai multe sortimente, în speranţa găsirii gustului pierdut, însă eşecul a fost din nou, ca în cazul Croco, mare. În afară de nişte rahaturi lipsite de cel mai elementar ingredient – SAREA – nu găseşti nimic de haznă cu numele de “grisină”. Şi mă refer la cele produse de români, nu la fiţele aduse de pe la spaghetari.

Fosfarinul. No, aici e mai ciudată niţel treaba, deoarece fosfarinul ăsta se vindea doar în farmacie şi provenea de la o fabrică de medicamente :)) Ciudat, aşa-i? Dar era bun. Se vindea în farmacie doar de aia că era singurul loc în care cei de la fabrică îşi puteau desface produsele. În fine, ideea e că fosfarinul ăla era un praf fin dulce, asemănător cu cacaoa amestecată cu zahăr, dar foarte foarte fin. Din nou, dezastru la capitolul mâncat. Dacă suflai puţin mai tare aveai toate şansele să îţi umpli toată faţa şi şi pe cei din jur cu fosfarin. Repet, era foarte fin. Dezastrul era chiar mai mare ca în cazul bomboanelor cu cacao, deoarece dacă acolo ne mânjeam doar pe cap, aici reuşeam cu succes să umplem şi hainele cu praful maroniu. Ignorăm sfada primită de la părinţi… Din păcate această amintire dulce a rămas… o amintire. Nu am mai găsit fosfarin, nici nu ştiu dacă se mai prepară(din câte am înţeles cam fiecare fabrică de medicamente putea să producă acest praf), iar dacă se mai prepară, habar n-am pe unde. Daca ştiţi voi ceva, anunţaţi-mă…

Mentosanele. Ce îmi plăcea când primeam de la tati câte un fişic de ăla cu mentosane, învelite în hârtie. Partea preferată era să desfac ambalajul şi de abia după aceea să îmi aleg din pacheţel mentosana preferată (toate erau la fel, dar ochii mei de copil o vedea pe fiecare altfel). Gustul era mentolat şi foarte bun, iar praful ăla de pe ele nu se împrăştia în toate colţurile, cum se întâmplă acum cu pseudo-mentosanele ambalate în tot felul de pungi. Astea de azi după ce că îs foarte fărâmicioase nu aduc nici măcar a un 10% cu mentosanele alea de demult.

Bifcorul. Unii aveau Cico-ul, noi aveam Brifcor-ul. Adică în oraş la mine nu era decât Brifcor şi foaaarte rar Pepsi-Cola (dar ăla era Pepsi, nu poşirca din ziua de azi). Deci sucul ăla gălbui, în sticluţele mici şi ondulate, cred că era cel mai bun suc pe care l-am băut (în afară de sucul de soc făcut de mami acasă :D ). Şi zilele trecute am băut Brifcor de la Giusto. No, eu o reproducere mai mizerabilă decât aia nu am văzut. Arsurile la stomac  au fost crunte, asta pe lângă gustul prost ce îl poate avea licoarea în sine. Ce pot să zic sigur e că nu are nimic în comun (în afară de nume) cu comunistul Brifcor.

Sifonul cu sirop. Asta era o treabă mai locală, să zic aşa (probabil o fi fost şi altundeva, dar nu am de unde să ştiu). Locală în sensul că nu era magazin, nu era firmuliţă, ci doar doi bătrânei care aveau o maşinărie ciudată şi sticle cu sirop făcut în casă. Şi o tarabă micuţă. De acolo ne cumpăram  câte un pahar de sifon cu sirop. Era ieftin şi foarte foarte foarte bun. Şi rece. Au apărut apoi dozatoarele TEC şi toată lumea era călare pe ele. Dar noi tot la cei doi bătrânei ne astâmpăram setea, atât de dragul pentru ei cât şi pentru bunătatea licorii. Dar între timp s-au stins, noi uitându-ne trist către taraba închisă, pe care scria cu roşu pe alb “Sifon cu sirop”…

Ei, cam atât, cam astea sunt amintirile mele de moment. Posibil să fi ratat vreo câteva produse, însă astea asigur mi-au marcat amintirile legate de gusturi. Ce regret eu este faptul că multe firme româneşti din ziua de azi încearcă să copieze reţetele produselor de odinioară, rezultatele fiind de cele mai multe ori dezastruoase. Păcat este că se folosesc de numele vechi şi de amintirile fiecăruia pentru a-l atrage şi pentru a-l face să le cumpere porcăriile. Ştiu că e o simplă strategie de marketing, însă aş prefera ca produsul ăla să aducă măcar cât de cât cu cel de atunci, că identic este clar că nu va fi. Reţetele vechi sunt probabil de mult uitate sau pierdute prin straturi groase de praf.

Şi e păcat…

* ce aş vrea să menţionez este că toate remarcile de mai sus sunt spuse din punct de vedere personal, aşadar este posibil ca ceea ce mie mi se pare rău altora să li se pară bun.