Tristis Animi

… Sad Anime … (recomand şi melodia)

Clinchetele cristaline ale melodiei îmi aplecau pleoapele, lăsându-mi ochii pe jumătate deschişi. Pierduţi şi goi, căpruiul lor odată vesel devenind un gri adânc. O şuviţă se desprinde de sub căştile puţin prea mari, înconjurându-mi obrajii. Încep să cad în visare, într-o nouă călătorie în lumea imaginaţiei mele…

O lume înaltă, sus de tot. O lume fără cald şi fără frig, fără sărăcie şi fără averi. O lume în care să cânte voci dulci de îngeraşi şi clinchete de clopoţei. Să simt cum mi se prind în păr fulgi albi căzuţi din aripile lor. Să îmi învălui trupul într-o mantie de nori, răsfăţându-mă în aburul imaculat, iar mai apoi să fac din puful lor aşternut. Vreau să îmi aşez sufletul obosit  pe patul alb, să cad într-o altă visare.

Răsuflu greoi şi chinuit, aproape fiecare mişcare de piept finalizându-se cu un suspin. Las timpul să se scurgă, numărând clipele după bătaia inimii mele. Clipele încep să treacă tot mai greu… şi mai greu… şi mai greu… abia le mai aud, într-un ecou îndepărtat. Braţul îmi cade moale pe lângă pat. Mă întorc pe o parte şi cu degetele încep să trasez contururi invizibile pe podeaua de nori. Mintea-mi pierdută se opreşte la o carte…

Deschid coperta. Pagini goale se răsfoiesc cu iuţeala. Sunt confuză… Colile sunt albe, însă mii de cuvinte plutesc în jurul meu, şoptite de mii de voci. Apuc să le descifrez… sunt eu. Sunt cei 27 de ani ai mei, de la inconştient la conştient, de la fericire la tristeţe, de la zâmbet la lacrimi. Deodată toate cad, formând grămezi înalte, în culori de frunze moarte. Scutur fulguşori de îngeri peste ele, îngheţându-le în timp.

Păşesc desculţă peste pulbere de stele, schimbând veştmântul norilor cu sărutul aştrilor. Umerii îmi sunt greoi şi simt ceva cum lasă urme în spatele meu. Mă întorc… nu e nimic. Doar o linişte perfectă în lumina nouă a nopţii. Las în urmă paradisul plin de îngeri şi mă îndrept spre Univers. Raze reci de lună îmi împletesc codiţe de argint şi îmi dau veştmânt de gheaţă. Nu simt frig, nu simt nimic. Simt doar un gust dulceag şi un parfum subtil de crini.

Plec mai departe. Mă îndepărtez de lumină, de stele şi de îngeri. Umerii devin din ce în ce mai greoi şi mă apasă. Încă aud melodia aceea tristă, acel clinchet de clopoţei şi acel surâs dulce de copil. Surâd şi eu, rămâne în amintirea mea. Însă acum plec mai departe, spre nicăieri.

Mă uit înapoi, căutând cu disperare motivul umerilor grei. Aud ceva foşnind. Oare să fie…? Nu, nu are cum. Nu pentru mine. Şi totuşi, am trecut prin paradis, fruntea mi-a fost sărutată de îngeri şi corpul îmbrăţişat de aripi albe. Se prea poate…

Zâmbet dulce amărui pune stăpânire pe buzele-mi reci. Îmi întorc înainte privirea şi păşesc pe întunericul rece. Foşnetul ce mă însoţeşte devine un cântec al existenţei mele, ale noilor mele poveri. Îmi cuprind în palme rănile creşterii lor. Încă dor şi încă sângerează. În jurul meu ninge. Ninge de la mine, lacrimile îngheţându-mi şi desprinzându-se de pe obrajii palizi.

Iar eu… Eu pornesc mai departe, târându-mi cu greu aripile mari şi negre, către necunoscut…

* sursă poză