Capsa mea este pusă extrem de bine iar TNT-ul nu cred că mai rezistă mult sub presiunea ei. Culminantul a fost atins de un link dintr-un tweet de-al lui Adi Hădean. Ce zicea linkul ăla? Cum că la adresa lui se găseşte un articol despre faptul că românii vor să se cenzureze Top Gear, mai exact episodul în care cei trei terfelesc frumuseţea noastră de ţară (adică excursia pe Transfăgărăşan). Aveţi dreptul să îmi săriţi în cap pentru ce urmează sa spun, dar scârba şi frustrarea mea sunt deja la cote destul de înalte pentru a mocni doar în interior.
Ce urmează mai jos se dorea a fi un comment la postul Tomatei, însă cred că ar fi ieşit mult mai lung decât postul ei, aşa că m-am hotărât să aştern pe propriu-mi “jurnal” câteva din hobby-urile mele. Cele mai plăcute, evident.
- am să încep cu pasiunea mea pentru cai. Am mai scris în câteva posturi despre faptul că de micuţă am decis că animalul meu preferat este calul. Mi-a plăcut decizia luată şi aşa a rămas pentru mulţi ani (26 mai exact) şi va rămâne şi de acum încolo. Sunt îndrăgostită de animalele astea frumoase, mari şi puternice, dar delicate totodată. Dacă aş putea, Continuă să citeşti »
Sunetul făcut de puternicul V8 surclasa toate zgomotele și efectele sonore ale dezastrelor din jur. Mi-aș fi dorit să fiu eu în acea cursă haotică, să gonesc la volanul nebunei prin labirintul de clădiri. Cred că aș fi fost în stare multe ore să ascult cum toarce și să o simt cum gonește. Și sigur aș fi avut un rânjet plin de satisfacție, în loc de expresia îngrozită a actorilor (da măi, da, știu că așa era filmul și se surpa lumea peste ei :)) )
Deci da, motorul limuzinei mi-a încântat auzul în cel mai plăcut mod. Pentru asta aș putea să mă mai uit încă o dată la film… Sau aș putea să caut pe youtube oareșce filmulețe cu motoare V8. Sau V16…
Poposim din nou pe colile destinate poveştilor noastre, suflând uşor praful aşternut pe ele. Am fost departe, în căutarea unei pete de culoare care să insufle puţină viaţă cenuşiului contemporan.
Am umblat mult, am colindat mări, câmpii, dealuri şi munţi, am traversat păduri dese şi umbrite, am străbătut straturi de nori şi am călătorit pe aripi de hulubi.
Căutarea a fost grea, totul fiind înecat în întuneric. Un întuneric apăsător şi sufocant. Ne-am desprins cu greu din odăiţa noastră şi ne-am învelit trupurile în hăinuţe de drum. Pantofiorii moi cuprindeau cu gingăşie tălpile, iar codiţele împletite se revărsau aurii pe umeri. Zâmbetele reveniră pe buze şi ochii surâdeau a speranţă. Mii de locuri ne-au venit în minte. Mii de imagini pe care voiam să le vedem. Şi am pornit…
Un tânăr cu un viitor incert în actorie. O tânără studentă ce îşi oferea trupul frumos ca model pentru pictori. Un vizionar cu potenţial financiar. O idee, un război şi o peliculă… Iar Restul e tăcere.
Recomand cu mult drag acest film românesc, realizat sub regia lui Nae Caranfil, pentru povestea din spatele filmului, pentru ambiţia şi pasiunea personajelor, pentru sufletul şi măiestria cu care actorii şi-au jucat rolurile. Un film ce probabil va încânta privirile şi va rămâne cuibărit în memoria spectatorilor ca o amintire caldă şi frumoasă.
Majoritatea ştim definiţii ale jocului, precum şi fraze clasice care includ în context descrieri precum “jocul, activitate complexăa” sau “jocul, element ludic”. Peste tot ni se spune cum că jocul este ceva specific rasei umane, atât copiilor, cât şi adulţilor.
Păi cine sunt eu să contrazic aceste afirmaţii? Şi sincer, nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Ci doar să spun că DA, ne jucăm, ne place şi vrem să ne jucam mai mult şi mai mult, din varii motive.
O întrebare scurtă: “noi, românii, suntem sau nu milogi?”
Şi acum să vedem câteva chestiuni care ne pot lămuri sau chiar deloc în privinţa acestui aspect.
Vine Becali la sat. Adunare ad-hoc, toată prostimea claie în jurul lui. Subit toată lumea are probleme enorme, la toată lumea moare vaca, berbecul, calul, iarba nu mai e verde, pâinea e uscată, apa otrăvită. Bon. Scoate oierul piştarii, că doar aşa se cade când e cameramanul la doi metri de tine. Oamenii culeg bănetul şi încep cu mulţumiri unsuroase şi urări de bine. Pretutindeni se aude “vai cât de bun e”, “vai sănătate lui”, “vai să-l ocrotească Domnul” şi tot aşa, în speranţa că nişte necopţi (alias verzişori) vor mai scoate căpşorul la iveală din buzunarele hainei. Şi din nou milogeală la domnu’ Becali…
Îţi pui planul în faţă, iei cubul, îl studiezi puţin şi afişezi un zâmbet satisfăcător. E uşor. Pare atât de simplu.
Începi să potriveşti pătrăţelele colorate, să le aliniezi, să le apropii, le desparţi din nou. Încă zâmbeşti. Îţi place. Totul va merge ca uns.
Trece o vreme şi încrunţi puţin din sprâncene. Galbenul îţi dă de furcă şi nu vrea nici cum să se potrivească. Nu-i nimic, mai încerci, de data asta cu o altă soluţie.
Mai trece un timp. Muşti uşor din buze şi murmuri ceva. Roşul nu e cum trebuie, mai e nevoie doar de un pătrăţel. E mai complicat. Galbenul e deja pe poziţii, roşul e pe cale să ajungă.
Era superbă. Parcă îi arunca un zâmbet suav şi îl ademenea spre ea cum sirena îşi ademeneşte marinarul. Strălucea din toate rotunjimile ei, emanând frumuseţe.
Tânărul îşi privea cu veneraţie cadoul scump şi păşi timid spre ea. Îndrăzni să îi mângâie caroseria nouă, farurile sclipitoare, pneurile negre. Deschise cu fineţe portiera şi se aşeză pe scaunul primitor, admirându-i interiorul cald. Îşi iubea cadoul, îşi iubea maşinuţa nou-nouţă, o adora.
